Privesc în trecut. Uneori, îmi este atât de dor de momentele alea, încât mă întreb unde am greşit sau ce nu am ştiut să fac...
Ne ştim de opt ani, a fost dragoste la prima vedere. La început, savuram fiecare moment pe care îl petreceam împreună. Ea încerca să fie exact aşa cum îmi doream şi eu încercam să fiu bărbatul ei ideal, chiar dacă nu ne cunoşteam foarte bine. Misterul, emoţiile şi dorinţa de a fi din ce în ce mai buni, unul pentru celălalt ne-au adus foarte aproape. Îmi aduc aminte cum era atunci şi cum încercam să o cunosc din ce în ce mai mult. Multe lucruri îmi scăpau, dar ştiam că ea nu pleacă nicăieri.
Încet, încet, am ajuns să o cunosc din ce în ce mai bine. Îi cunoşteam metehnele, tabieturile şi lipsurile, ştiam cum să reacţionez când eram pus într-o anumită situaţie faţă de ea şi cum să îmi cer iertare când îi greşeam.
Am făcut o pauză, pauză în care i-am simţit atât de tare lipsa încât parcă nu mai eram eu. Eram sfâşiat. Nu mai eram eu...
Când am fost iar împreună, mare mi-a fost bucuria. Simţeam că sunt în al nouălea cer, calea mea era luminată din nou.
Începusem să facem lucruri mari împreună. Nopţi întregi, pline de pasiune şi de foc, zile întregi în care ne plimbam, neştiind de nimeni şi de nimic în mica noastră lume. Mi-e atât de dor de acele zile, de pasiune, de momentele în care inima îmi bătea atât de tare când o simţeam în sufletul meu. Ştiu, totul este atât de clişeic...
Am făcut totul pentru ea. Stăteam în frig, nedormit, fără bani, nemâncat, timpul meu era al ei... tot.
Iar atunci când un anumit sentiment din mine atingea paroxismul, chit că era ură, bucurie, dezgust, mizantropie sau altele, veneam de fiecare dată la ea. Era acolo, mă ajuta să ma descarc şi să ating starea antientropică pe care o căutam.
Totul a mers foarte bine mult timp. Dar vremea a trecut, eu am început să fiu din ce în ce mai preocupat de planul profesional, de viitor, de bani... de altele. Ştiam că ea e acolo şi mă aşteaptă, orice aş face. Încă realizam lucruri minunate împreună, lucruri care faceau din mine un alt om, chiar dacă, începusem să simt, că pasiunea dintre noi scădea. Respectul şi obişnuinţa deveneau temelia relaţiei noastre.
Obosit, începusem să uit că trebuie să fac un efort constant pentru a o cunoaşte. Mi se părea normal să fie acolo şi începusem să îi văd defectele. Tot ce făceam, făceam din obişnuinţă şi chiar dacă făceam lucruri bune împreună, pasiunea lipsea cu desăvârşire. Poate uitasem cum să o iubesc, sau eram prea obosit pentru a îi dovedi cât de mult o iubeam.
Rar ne mai plimbam, iar nopţile pline de pasiune.... Ştiam că e acolo, ştia că sunt acolo dar simţeam că nu e de ajuns.
Acum ştiu. Chiar dacă am pierdut ceva timp căutând unde am greşit, am găsit stropul de pasiune care lipsea pentru a aprinde iar flacără. Am citit, am auzit pe la alţii, dar până la urmă aşa s-a născut flacăra ce etern va arde în adâncul sufletului meu tormentat.
Deci, trec pe film.
Lumina mea...
Jurnal de şedere
Pentru fani. Sau, pentru mine.
Trăiesc liniştit, pe malul mării, într-o ţară unde timpul se scurge ca un lichid foarte dens print-o gămălie de ac.
Lucrez ca analist financiar într-o corporaţie multinaţională. Când mă gândeam că ironia are totuşi limite. Îmi aduc aportul în sistemul pe care cu atâta drag îl critic deseori. Într-o companie rusească. Bine că nu mă cheamă Vladimir.
Pe stradă, când trecem pe lângă români, vorbim în engleză. Nu pentru că mi-e ruşine că sunt român, ci pentru că mi-e ruşine să fiu asociat cu 99% dintre ei. Nu fură, dar sapă. Şanţuri, la ce te gândeai?
Vorbind despre ei, din când în când ascult manele. De la vecini. Cei care stau peste stradă.
Mi-e dor de Bucureşti. De Cişmigiu, Tineretului, Parcul Icoanei şi de o bancă. Mi-e dor de untul Covolact şi de ai mei. În rest, nu prea.
Inspiraţia m-a părăsit pentru moment. Toate fotografiile pe care le fac sunt sub un nivel dezirabil, sunt sub fotografiile pe care le făceam acum 1 an. Ori am devenit eu prea exigent, ori soarele şi marea fac calmul ce-mi este propriu să-mi acopere zbuciumul creator. Ori mănânc prea mult.
Dar peste toate, mă simt bine. Relaxat, liniştit şi sigur. Mă bucur de momentele sărate ce mă înconjoară şi aştept căldura. Acum, aici, e un fel de primăvară. Astenia...
100
100 de posturi. Fără detalii, pentru a mă conforma clişeului, pun best ofurile. Nu mi se pare nici una excepţională iar acest lucru mă dezamăgeşte un pic. Totuşi îmi ştiu vina, nu am muncit prea tare.
Aştept următorul nivel. Deşi am impresia că ar trebui să fac ceva pentru acest lucru.
Vizionare plăcută!
website
Deoarece acesta este post-ul 98, pentru a nu fi clişeic 100% (aia 2% de inspiraţie fac diferenţa), lansez web-site-ul meu.
www.vladimirc.com
Gata, sunt .com. Sunt companie, m-am branduit şi intru tare pe piaţă. Piaţa de iluzii ;).
Acum, ştiu că nu e frumos, dar deoarece blog-ul are rating mare şi vreau sa am şi pe site vizitatori, următoarele sunt keyword-uri :).
vladimir chira fotografie foto imagine art foto-art landscape peisaj peisaje natura concept portrete societate lumina portrait society concepts
Acum, v-aş ruga să lasaţi mesaje in guest-book, mai ales dacă aveţi ceva de spus referitor la site în sine. Şi aş aprecia din suflet sesizarea erorilor!
enojoy.
p.s. I need to thank a purplespot
Iar picături
“Un trilion șapte miliarde nouă sute patru, un trilion șapte miliarde nouă sute cinci, un trilion șapte miliarde nouă sute șase…”
Număra frunzele. L-am întâlnit pe o alee uitată de lume, undeva prin spatele locului căruia îi spuneam castelul meu. Vedem cum îndreptă degetul spre fiecare frunză dintr-unul din plopii de pe alee și la fiecare mișcare a degetului său, adăuga câte o unitate la numărul pe care îl tot recita. Alegea fiecare frunză într-un anume fel folosind o metodă pe care nu o puteam desluși.
- De ce numeri frunzele? l-am întrebat mirat de această ciudată îndeletnicire.
- Un trilion șapte miliarde nouă sute nouă… pentru că asta e rațiunea mea aici - îmi răspunse el sec și cu repeziciune.
- Rațiunea ta? l-am întrebat neînțelegând răspunsul fugitiv. Ce înseamnă asta?
- … nouă sute cincisprezece, înseamnă că trebuie să număr frunzele.
- Câte frunze trebuie să numeri? Și pentru ce ai face acest lucru?
- Toate. Pentru că asta e rațiunea mea, ți-am spus.
M-am uitat la el, încercând să-l înțeleg și să-i descopăr ceea ce eu credeam a fi taina sa. Nu reușeam să înțeleg de ce numără acest nebun frunzele și tare mult aș fi vrut să știu de când o face și când va termina. Priveam cum plimbă degetul spre fiecare frunză din copac, într-un ritm numai de el știut.
- Dacă sari vreo frunză sau dacă o numeri de două ori? Întrebă omul metodei și al științelor din mine
- … nouă sute treizeci, nu sar nici una, am sensul meu.
- Sensul?
- Da, sensul meu. Număr frunzele începând din exterior, de la prima frunză din stânga trunchiului, apoi merg pe o spirală imaginară în sensul acelor de ceasornic. Sensul meu, direcția mea.
Aș fi vrut să îl întreb atâtea, să știu toată povestea frunzelor și a număratului. Dar tare mă temeam să nu-l deranjez, să nu-i tulbur numărătoare ce părea a fi atât de perfectă și calculată. Dintr-o dată, mi s-a făcut milă de el, de calea ce și-a ales-o, sentiment ce s-a transformat într-un fel de iritare. L-am mai întrebat un singur lucru:
- Crezi că frunzele știu că tu le numeri?
- Da, sunt sigur de asta, îmi răspunse și el iritat de insistența mea. Și ele mă numără pe mine, pentru fiecare frunză sunt unu.
M-am îndepărtat, nedumerit, dar totuși știind că aflasem rațiunea și sensul său. Îmi era milă de acest nebun ce număra frunzele care, cu siguranță, nu-l numărau pe el. În urma mea am auzit vocea lui, într-un ritm ce deja îmi era familiar: “un trilion șapte miliarde nouă sute optzeci…”.
Am mers spre plajă, îmbiat de căldură și cu gândul la strălucirea mării. Mi-a atras atenția un bărbat ce stătea aplecat deasupra nisipului. Simțeam cum un fior rece mă cuprinde și așteptam ca în orice moment să mă trezesc. Am rămas înghețat lângă el, privindu-l cum numără nisipul. „treizeci de miliarde patruzeci și cinci, treizeci de miliarde patruzeci și șase…”.
- Tu ce faci? Numeri nisipul? l-am întrebat nedumerit și uimit.
- Grăunții de nisip, dacă vrei să fii mai exact. Treizeci de miliarde cincizeci și unu…
- Asta e rațiunea ta, nu-i așa? Și rațiunea e număratul și număratul e rațiunea, și sensul tău e o spirală, nu… ? am întrebat amețit, rupt din realitatea oamenilor care nu numără nici nisipul și nici frunzele.
- Da, îmi răspunse uimit. De unde știi, și tu numeri?
- Ce să… dar mă întrerupse repede:
- Ai greșit sensul. Număr în rânduri, dinspre colțul aflat în partea stângă, spre mal.
Nu am vrut să mai continui, știam povestea sau mai bine spus, ce se putea cunoaște. Dar agățându-mă de realitate, nu m-am putut abține:
- Dar nisipul, știe că îl numeri?
- Normal. Pentru fiecare grăunte eu sunt…
- Știu, i-am tăiat-o scurt în timp ce mă îndepărtam cu pași grăbiți, „unu”.
În urma mea se stingea un „treizeci de miliarde șaizeci și opt”.
Aproape fugeam. Nu înțelegeam rațiunea lor, sensul, metoda, credeam că toate erau aceiași nebunie, în sinea mea îmi era frică cum întotdeauna mă sperie lucrurile pe care nu le înțeleg. Eu aveam rațiunea mea, aveam castelul meu, nu trebuia să număr nimic, acolo era și sensul iar de metodă nu aveam nevoie. Mă temeam de acești nebuni și de lumea lor pierdută, mult prea departe de a mea. Îmi era milă de ei, de grăunții care nu știau, de frunzele tăcute. Încercam să îmi imaginez proasta comedie a unui om cu o rațiune absurdă și un sens ce nu există.
Obosit m-am oprit pe faleză. În fața mea, un bătrân stătea în spatele unui ciudat aparat mai mare decât el, ce avea îndreptată către mare un fel de lentilă. Ținea ochii lipiți de un vizor de pe aparat iar, din când în când, ridica capul și nota ceva pe un caiet. Murmura ceva, doar pentru el, iar când nota înceta a vorbi. Din nou, un ciudat impuls mă îndemnă să mă opresc acolo, lângă el. Nu-i înțelegeam scrisul, dar pe caietul său distingeam multe numere mici, părea că face niște calcule.
- Ce e acest aparat, l-am întrebat fascinant de aparatul ce semăna cu un uriaș aparat de fotografiat.
- O plasă de fotoni, mi-a răspuns cu o voce răgușită dar caldă.
- Plasă de fotoni? Ce face mai exact această plasă, l-am întrebat cu o sinceră curiozitate.
- Captează fotonii
- Dar tu, ce faci cu ea?
- O folosesc ca să-i captez, iar apoi îi eliberez cât pot de repede, îmi răspunse zâmbind.
Uimit eram și de acest om. Totuși mi se luase o greutate din suflet la gândul că nu mi-a spus nimic de rațiunea sa, de sens sau de vreo metodă.
- Sunt tare curios, poți să îmi povestești mai exact ceea ce faci?
- Desigur, fotonii pot să aștepte un pic.
Făcu un semn în carnețel și îmi răspunse:
- În fața plasei, există ceea ce se cheamă „momeală fotonică”. Acolo, toți fotonii din jurul aparatului se adună, și întră în camera de evidență. La fiecare milion de fotoni intrați în aparat, sunt avertizat de mașină prin vizor, iar ei sunt eliberați. Notez miliardul într-un carnet și aștept următorul milion. De fapt, eu număr fotonii. Pentru fiecare dintre ei eu sunt unu, de aceea asta trebuie să fac și ăsta e sensul meu. Știu că aparatul nu va lăsa să intre un foton care a mai fost și nici nu va greși numărătoarea. Aș face-o chiar eu dacă aș putea, dar sunt prea mulți și n-aș vrea să greșesc numărătoarea pentru că sensul meu s-ar pierde atunci. Cum sunt sigur că pentru fiecare foton eu însemn câte ceva, voi face tot posibilul să-i număr pe toți. Să cuantific lumina pentru că, doar ea este lumea mea.
Deja fugeam. Alt nebun, alt om pierdut, alt om ce găsise o himeră pe care o numi „sens”.
Am ajuns în locul meu, am întrat și am încuiat ușa. M-am așezat pe canapea, uimit, trist și plin de refuz. Refuzam să cred că ei chiar existau și că eu i-am întâlnit.
Afară începuse să plouă. Priveam pe fereastră cum ploaia lovește asfaltul, mă gândeam la jocul picăturilor și al apei. Atât de multe, atât de frumoase. Am ieșit afară pentru a le putea vedea mai bine. Pe asfalt se succedau una după alta, într-un ritm pe care știam că îl înțeleg. O picătură, două, trei…
București
Imaginează-ți un an. 2009.
Imaginează-ți o țară. România.
Imaginează-ți un oraș. București
Îmi vine să înjur, 2009 de înjurături dinstincte, savuroase și pline de patos. Înjurăturofil, aptitudinea viitorului.
Imaginează-ți un sentiment. Ura. 2009 de moduri de îl numi, începe cu patriotism, ar fi mai amuzant așa.
Imaginează-ți o hazna. Spune-i București, seria 2009.
Imaginează-ți o șansă. Din 2009. Șansa ta, poți să fii altfel.
Imaginează-ți un "departament". Tot o hazna. Imaginează-ți eficiența, randamentul, proiectele. O hazna mai plină.
Imaginează-ți un film prost, se numește "România". Choose life. Choose 2009 de molecule de Hidrogen.
Imagineză-ți o lume. Greșită, din 2009 de motive.
Imaginează-ți că nu îi pasă nimănui ce îți imaginezi tu.
Imaginează-ți niște fotografii. Choose a career.
All
Lumi diferite. În culori diferite, cu sori diferiți, cu realități diferite, cu zei diferiți. Fiecare lume cu percepțiile ei, cu caleidoscopul ei.
Aici, e a mea.
Printre non-culori
Percepții. Reprezentări. Gânduri.
Te plimbi. Vezi în jurul tău oameni, diferiți, unici, fiecare vorbind sau ascultându-și gândurile. Fețele se șterg, iar în secunda următoare, apar altele noi.
Când particulele celui ce tocmai a trecut dau să se așeze și să îți asculte gândurile, altă față apare și le sparge aruncându-le fără întâmplare, nesocotind ordinea din lumea lor. Străzile ca niște panouri luminoase ale absurdului, mii de leduri în culori irepetabile, care se aprind și se sting fără ordine și sens.
Și spui stop. Vrei să stai, să te liniștești, într-un moment contemplativ unde poate vei putea ordona absurdul. Stop. Fețele te ignoră inconștient, iar ledurile se aprind și se sting în același haos.
Nedumerit nu îți dai seama ce se întâmplă. Strigi cât poți de tare stop, dar nu te auzi. Speriat, realizezi că nici măcar tu nu îți auzi strigătul. Pentru că, și tu ești o față care se schimbă printre altele, iar dacă ești acolo, te găsești în momentul contemplativ pe care l-ai căutat.
***
fotografiile nu o legătură directă cu textul. sunt plămădite din alte sentimente și idei, dar din aceeasi lume.
Inerție
Cel mai urât coșmar pe care îl poate avea un fotograf e să rămână fără arătător. Oricât ne-am chinui, nu putem declanșa cu degetul mic.
Sunt într-o pauză creativă de ceva timp, din care încerc să ies câte puțin, dar sigur.
Acum postez de dragul timpurilor vechi. Nostalgic. Fotografia reușită lipsește, mi-e dor de fotografiile pe le făceam acum câteva luni.
Dar cum evut mediu a fost iluminat, comunismul a căzut, capitalismul ... trece și el (hint), pauza mea va lăsa în urma ei un artist mai desăvârșit decât cel dinainte. Și mult mai puțin modest.
Hai că revin. Să trăiți bine, cum a spus șefu'
Model de preaviz
Către,
D-na România,
Subsemantul K, angajat cu funcția de cetățean, prin prezenta vă aduc la cunoștință că doresc încetarea tuturor contractelor sociale, în baza codului bunului simț și a unei normalități dezirabile.
Motivez această demisie prin lipsa unor șanse clare pentru un umil absolvent în societatea dvs, incapacitatea de mă simți integrat într-un mediu pe care îl pot înțelege și explica, făra abilitatea de a rezona cu el.
Individ,
............
*
Terasa "La bibliotecă". O masă, scaune și niște foști colegi. Muzică tare, inexpresivă și anostă. Lăngă masa unde stăteam, un cerșetor, un nenorocit, neintegrat, un oarecare a venit să ne ceară bani. Vindea niște cărți, cu fotografia și numele său pe ele. Într-o bibliotecă.
*
Un regizor cerșea în fața Universității. Bătrân și resemnat.
*
Un absolvent al Universității cerșea lângă magazinul plin de culori, Unirii. Tot bătrăn și resemnat.
*
Taximetriștii protestează. O tagmă defavorizată și umilă.
*
Politica îmi provoacă greața. Sartre știa.
*
Refl(...)
S-a trezit.
Privește tavanul și încearcă să-și amintească când s-a deșteptat. Nu a dormit niciodată, nu a…
Se trezește. Cunoaște casa dintotdeauna, dar are senzația că se găsește pentru prima dată aici. O senzație continuă, care începe invariabil clipă după clipă, mereu nouă și mereu uimitoare.
Nu știe ce a făcut ieri. De fapt, nu știe ce a făcut niciodată. Nu știe cum s-a trezit, nu știe că a dormit, nu știe nici ce face în timp ce nu știe. Încearcă să rețină o clipă din viața ei, dar constant se trezește în altă lume, nouă dar cuprinzând-o pe cea trecută, încercând să-și amintească cum și când s-a trezit…
Dacă ar avea noțiunea de amintiri, și-ar dori să le aibă. Dacă ar avea noțiunea de trecut, și-ar dori să-l oprească pentru o clipă, și să-l întrebe cum și când s-a trezit. De nu ar uita constant că, de fapt, se trezește continuu…
Cunoaște casa, e parte din ea iar ea parte din casă. Podeaua e tapetată cu fotografii, care par a fi clipe din trecutul ei. Trecut… nu știe, e nedumerită pentru că nu-l cunoaște și nici nu-și amintește să fi avut vreunul. Mii de fotografii, colorate, gri, mult cer, mult soare, multe detalii, multe case fotografiate din exterior. Altele negre, urâte, siluete șterse, oameni fără chip. Într-o singură fotografie deslușește interiorul unei case, neclar dar totuși foarte cunoscut ei.
Într-un colț, printr-o scobitură din podea se arată ceea ce pare a fi subsolul. Prin ea intră un miros greu, amețitor și neplăcut. Subsolul e cufundat în întuneric, dar mici puncte ce par a fi flăcările unor lumânări luminează diverse obiecte, totuși nu destul încât să fie conturate.
Deschizătura e departe de ea, dar din când în când un abur încărcat cu greul miros o amețește pentru o clipă.
Privește tavanul, privește podeaua. Caută ceea ce ar trebui să fie trecutul. Mirosul, casa. E a ei. Cealaltă casă, cea din fotografie, care îi pare atât de familiară, simte că e a altcuiva dar știe că o cunoaște.
Nu cunoaște trecutul, și nici clipele ce sunt. Dar are fotografiile… și podeaua… și mirosul. Știe ce vrea să facă peste o clipă. Ce vrea să facă peste zece, peste o sută, peste o mie.
Se uită în oglindă. S-a trezit, acum privește oglinda. Nu recunoaște imaginea, dar știe că e ea, conștiința…
Parc in doi
Obsesii. Frică. Ură. Violenţă. Coşmaruri. Frustrări. Complexe. Blocaje. Toate.
Libertate sufletească. Curaj. Dragoste. Tandreţe. Devotament. Gândire. Inimă. Suflet.
Aleg doi. E mai bine aşa, asta vreau şi aşa trebuie să fie. Dacă ştiu ceva pe lumea asta, ştiu că doi nu se compune din 1+1, nu-i asociaţionism. E o formă. Cu fond, elementar şi intrinsec omului.
Literatura, fotografia, muzica, banii, ironia, etc, nu-s doi. Doi e tot, astea nu sunt.
Post personal, ca blog-ul. Şi motiv de a rupe un pic o serie obsesiv-compulsivă. Nu trebuie să-l înţelegeţi, vizionare plăcută!
Abstractizare
Civilizaţie. Progres. Tehnică. Cultură. Valori comune. Libertate. Democraţie.
Rahaturi.
Trăiesc într-o lume pe care o consider fundamental greşită. Am mai spus acest lucru.
Trăiesc într-un sistem unde individul este liber, neprotejat - ca o consecinţă ironică a libertăţii, unde nu există nici măcar o aţă de care să se prindă dacă începe să cadă. În cel mai bun caz, primeşte un pahar cu ceai.
Am vrut să fotografiez tabăra de lângă parcul Herăstrău, dar nu am putut copleşit fiind de un sentiment mixt născut din dezgust, ură, greaţă, tristeţe şi multe altele. Acolo, nişte oameni, suflete, aşteptau la rând, unul în celălalt, o cană de ceai. În mizerie, în frig, în resemnare poate. Fructele mâniei.
Într-un moment am detestat toate sistemele din lume. Toate soluţiile, toate ştiinţele, toată morala, estetica, politica, tot. Nihilismul adus la paroxism timp de o clipă. Pentru că, în faţa mea, se desfăşura grotescul spectacol al luptei pentru supravieţuire. După milenii de evoluţie, unii oameni încă se luptă pentru ceva ce ar trebui să fie un drept din naştere.
Mâncăm criză economică cu o garnitură de rahat aromat cu valori europene, corporaţii multinaţionale, cetăţenie, parlament şi democraţie. Scârbă.
Nişte oameni îngheaţă. Ţi-a fost vreodată frig?
Nişte oameni, nu au ce mânca. Ţi-a fost vreodată foame?
Multiplică sentimentele de o suta de ori.
Acum iubeşte lumea în care trăieşti. Idioţii, un întreg sistem se clatină iar noi stăm şi aşteptăm. Marele nostru defect este incapacitatea de a învăţa din greşeli, iar astfel suntem sortiţi să le repetăm. Ca nişte dobitoci.
Sufleteşte m-am pus în locul unui om de la coada pentru ceai. L-am văzut pe Vlad, m-am întors în el şi mi-am dat seama că nu pot declanşa.
First
Primul portret. Mi-au trebuit practic patru ani de fotografie ca să fac acest pas.
Când trăieşti viaţa între mizantropie şi umanism, între ură şi iubire, între clipe şi momente pe care încerci să le pătrunzi în esenţă, să le trăieşti legându-le de cele viitoare şi de cele trecute, iar apoi să le păstrezi, făcând din ele mici temple ale existenţei tale, e destul de greu să captezi complexitatea pe care o vezi în celălalt.
Ţi-e frică să declanşezi, ştiind că nu vei arăta niciodată ceea ce vezi de fapt şi nici starea celuilalt. Sunt momente în care nu controlezi nimic, pentru că oricât ne-am chinui, oamenii nu sunt controlabili emoţional. Şi aici e frumuseţea construită pe dificultate. Ura e uşoară. Frica e uşoară. Urâtul e uşor. Iubirea, frumuseţea, curajul sunt grele aici. Şi, pentru mine şi cei ca mine, ăsta unul din motivele care le dau sensul atât de special şi de înalt. Devenim oameni.
Încă învăţ, deci sub pavăza titlului.
Mulţumesc Natalia. PÎA
Socialism nevrotic
Doi oameni care se iubesc împart aceeaşi nevroză.
Împarte nevroza ta. Găseşte-ţi nevrozatul sau nevrozata. Creşteţi împreună nevroza voastră, aveţi grijă de ea. Nu o împărţiţi cu nimeni altcineva, rămâne între voi. Oricum, sunt multe nevroze în lumea asta.
Choose job. Choose the sky. Choose irony. Choose cynicism. Choose your neurosis. Choose love. Choose life.
