Iar picături

“Un trilion șapte miliarde nouă sute patru, un trilion șapte miliarde nouă sute cinci, un trilion șapte miliarde nouă sute șase…”

Număra frunzele. L-am întâlnit pe o alee uitată de lume, undeva prin spatele locului căruia îi spuneam castelul meu. Vedem cum îndreptă degetul spre fiecare frunză dintr-unul din plopii de pe alee și la fiecare mișcare a degetului său, adăuga câte o unitate la numărul pe care îl tot recita. Alegea fiecare frunză într-un anume fel folosind o metodă pe care nu o puteam desluși.

- De ce numeri frunzele? l-am întrebat mirat de această ciudată îndeletnicire.

- Un trilion șapte miliarde nouă sute nouă… pentru că asta e rațiunea mea aici - îmi răspunse el sec și cu repeziciune.

- Rațiunea ta? l-am întrebat neînțelegând răspunsul fugitiv. Ce înseamnă asta?

- … nouă sute cincisprezece, înseamnă că trebuie să număr frunzele.

- Câte frunze trebuie să numeri? Și pentru ce ai face acest lucru?

- Toate. Pentru că asta e rațiunea mea, ți-am spus.

M-am uitat la el, încercând să-l înțeleg și să-i descopăr ceea ce eu credeam a fi taina sa. Nu reușeam să înțeleg de ce numără acest nebun frunzele și tare mult aș fi vrut să știu de când o face și când va termina. Priveam cum plimbă degetul spre fiecare frunză din copac, într-un ritm numai de el știut.

- Dacă sari vreo frunză sau dacă o numeri de două ori? Întrebă omul metodei și al științelor din mine

- … nouă sute treizeci, nu sar nici una, am sensul meu.

- Sensul?

- Da, sensul meu. Număr frunzele începând din exterior, de la prima frunză din stânga trunchiului, apoi merg pe o spirală imaginară în sensul acelor de ceasornic. Sensul meu, direcția mea.

Aș fi vrut să îl întreb atâtea, să știu toată povestea frunzelor și a număratului. Dar tare mă temeam să nu-l deranjez, să nu-i tulbur numărătoare ce părea a fi atât de perfectă și calculată. Dintr-o dată, mi s-a făcut milă de el, de calea ce și-a ales-o, sentiment ce s-a transformat într-un fel de iritare. L-am mai întrebat un singur lucru:

- Crezi că frunzele știu că tu le numeri?

- Da, sunt sigur de asta, îmi răspunse și el iritat de insistența mea. Și ele mă numără pe mine, pentru fiecare frunză sunt unu.

M-am îndepărtat, nedumerit, dar totuși știind că aflasem rațiunea și sensul său. Îmi era milă de acest nebun ce număra frunzele care, cu siguranță, nu-l numărau pe el. În urma mea am auzit vocea lui, într-un ritm ce deja îmi era familiar: “un trilion șapte miliarde nouă sute optzeci…”.

Am mers spre plajă, îmbiat de căldură și cu gândul la strălucirea mării. Mi-a atras atenția un bărbat ce stătea aplecat deasupra nisipului. Simțeam cum un fior rece mă cuprinde și așteptam ca în orice moment să mă trezesc. Am rămas înghețat lângă el, privindu-l cum numără nisipul. „treizeci de miliarde patruzeci și cinci, treizeci de miliarde patruzeci și șase…”.

- Tu ce faci? Numeri nisipul? l-am întrebat nedumerit și uimit.

- Grăunții de nisip, dacă vrei să fii mai exact. Treizeci de miliarde cincizeci și unu…

- Asta e rațiunea ta, nu-i așa? Și rațiunea e număratul și număratul e rațiunea, și sensul tău e o spirală, nu… ? am întrebat amețit, rupt din realitatea oamenilor care nu numără nici nisipul și nici frunzele.

- Da, îmi răspunse uimit. De unde știi, și tu numeri?

- Ce să… dar mă întrerupse repede:

- Ai greșit sensul. Număr în rânduri, dinspre colțul aflat în partea stângă, spre mal.

Nu am vrut să mai continui, știam povestea sau mai bine spus, ce se putea cunoaște. Dar agățându-mă de realitate, nu m-am putut abține:

- Dar nisipul, știe că îl numeri?

- Normal. Pentru fiecare grăunte eu sunt…

- Știu, i-am tăiat-o scurt în timp ce mă îndepărtam cu pași grăbiți, „unu”.

În urma mea se stingea un „treizeci de miliarde șaizeci și opt”.

Aproape fugeam. Nu înțelegeam rațiunea lor, sensul, metoda, credeam că toate erau aceiași nebunie, în sinea mea îmi era frică cum întotdeauna mă sperie lucrurile pe care nu le înțeleg. Eu aveam rațiunea mea, aveam castelul meu, nu trebuia să număr nimic, acolo era și sensul iar de metodă nu aveam nevoie. Mă temeam de acești nebuni și de lumea lor pierdută, mult prea departe de a mea. Îmi era milă de ei, de grăunții care nu știau, de frunzele tăcute. Încercam să îmi imaginez proasta comedie a unui om cu o rațiune absurdă și un sens ce nu există.

Obosit m-am oprit pe faleză. În fața mea, un bătrân stătea în spatele unui ciudat aparat mai mare decât el, ce avea îndreptată către mare un fel de lentilă. Ținea ochii lipiți de un vizor de pe aparat iar, din când în când, ridica capul și nota ceva pe un caiet. Murmura ceva, doar pentru el, iar când nota înceta a vorbi. Din nou, un ciudat impuls mă îndemnă să mă opresc acolo, lângă el. Nu-i înțelegeam scrisul, dar pe caietul său distingeam multe numere mici, părea că face niște calcule.

- Ce e acest aparat, l-am întrebat fascinant de aparatul ce semăna cu un uriaș aparat de fotografiat.

- O plasă de fotoni, mi-a răspuns cu o voce răgușită dar caldă.

- Plasă de fotoni? Ce face mai exact această plasă, l-am întrebat cu o sinceră curiozitate.

- Captează fotonii

- Dar tu, ce faci cu ea?

- O folosesc ca să-i captez, iar apoi îi eliberez cât pot de repede, îmi răspunse zâmbind.

Uimit eram și de acest om. Totuși mi se luase o greutate din suflet la gândul că nu mi-a spus nimic de rațiunea sa, de sens sau de vreo metodă.

- Sunt tare curios, poți să îmi povestești mai exact ceea ce faci?

- Desigur, fotonii pot să aștepte un pic.

Făcu un semn în carnețel și îmi răspunse:

- În fața plasei, există ceea ce se cheamă „momeală fotonică”. Acolo, toți fotonii din jurul aparatului se adună, și întră în camera de evidență. La fiecare milion de fotoni intrați în aparat, sunt avertizat de mașină prin vizor, iar ei sunt eliberați. Notez miliardul într-un carnet și aștept următorul milion. De fapt, eu număr fotonii. Pentru fiecare dintre ei eu sunt unu, de aceea asta trebuie să fac și ăsta e sensul meu. Știu că aparatul nu va lăsa să intre un foton care a mai fost și nici nu va greși numărătoarea. Aș face-o chiar eu dacă aș putea, dar sunt prea mulți și n-aș vrea să greșesc numărătoarea pentru că sensul meu s-ar pierde atunci. Cum sunt sigur că pentru fiecare foton eu însemn câte ceva, voi face tot posibilul să-i număr pe toți. Să cuantific lumina pentru că, doar ea este lumea mea.

Deja fugeam. Alt nebun, alt om pierdut, alt om ce găsise o himeră pe care o numi „sens”.

Am ajuns în locul meu, am întrat și am încuiat ușa. M-am așezat pe canapea, uimit, trist și plin de refuz. Refuzam să cred că ei chiar existau și că eu i-am întâlnit.

Afară începuse să plouă. Priveam pe fereastră cum ploaia lovește asfaltul, mă gândeam la jocul picăturilor și al apei. Atât de multe, atât de frumoase. Am ieșit afară pentru a le putea vedea mai bine. Pe asfalt se succedau una după alta, într-un ritm pe care știam că îl înțeleg. O picătură, două, trei…

De fapt textul a fost scris și își are locul aici. Fotografiile sunt anexa sa.