100

100 de posturi. Fără detalii, pentru a mă conforma clişeului, pun best ofurile. Nu mi se pare nici una excepţională iar acest lucru mă dezamăgeşte un pic. Totuşi îmi ştiu vina, nu am muncit prea tare.

Aştept următorul nivel. Deşi am impresia că ar trebui să fac ceva pentru acest lucru.

Vizionare plăcută!

Eco moments 2

Şi continuarea:









Enjoy!

Eco moments 1

Momente din proiectul eco.

Cam atât, vizionare plăcută vă urez!

Să trăiți bine

Câteodată observ tendința aparatului de fotografiat de îmi depăși capacitatea de empatie și de întelegere, pe care o am într-un anumit moment știut doar de el și de lumina ce stă pregătită pentru a își trimite fotonii printr-o bucată de sticlă, într-un loc unde vor căpăta înțeles și nemurire.

Printr-un mic vizor îmi arată ceea ce eu nu aș fi văzut altfel. Sau poate, mă pune în fața negării mele asupra unor lucruri care există indiferent și separat de mine. Niște lucruri ireductibile la scurtele secunde pe care eu le remarc și din care încerc să compun ceea ce ar trebui să fie, dornic să înlocuiesc starea de fapt cu micile și penibilele mele idealuri.

În general cred că schimbarea trebuie făcută la nivel mare. Totuși, nu neg rolul faptelor mici, fiind conștient de reverberațiile pe care le pot produce în timp. Dar, căteodată, mă întreb dacă schimbarea își are sensul. Poate anomia socială nu există aici și acum, iar reprezentările din care eu trag concluzia unei societăți bolnave își au rădăcina în niște percepții greșite ale conștiinței mele tulburi...

Niște clase sociale exploatate trăiesc la limita subzistenței. Nu contează, important este hamburgherul pe care îl savurezi în mașina cumpărată în leasing.

Ironic aș spune că trăiesc în societatea perfect comunistă. Nu văd clase sociale, văd pur și simplu vânați și prădători. Poți fi zidarul (sau vagabondul) milionar sau profesorul muritor de foame. Poți fi zidarul muritor de foame sau profesorul înstărit.

Cineva ne spunea să trăim bine.

Între timp, niște fotografii, niște amintiri dintr-o sală de clasă.

First

Primul portret. Mi-au trebuit practic patru ani de fotografie ca să fac acest pas.

Când trăieşti viaţa între mizantropie şi umanism, între ură şi iubire, între clipe şi momente pe care încerci să le pătrunzi în esenţă, să le trăieşti legându-le de cele viitoare şi de cele trecute, iar apoi să le păstrezi, făcând din ele mici temple ale existenţei tale, e destul de greu să captezi complexitatea pe care o vezi în celălalt.

Ţi-e frică să declanşezi, ştiind că nu vei arăta niciodată ceea ce vezi de fapt şi nici starea celuilalt. Sunt momente în care nu controlezi nimic, pentru că oricât ne-am chinui, oamenii nu sunt controlabili emoţional. Şi aici e frumuseţea construită pe dificultate. Ura e uşoară. Frica e uşoară. Urâtul e uşor. Iubirea, frumuseţea, curajul sunt grele aici. Şi, pentru mine şi cei ca mine, ăsta unul din motivele care le dau sensul atât de special şi de înalt. Devenim oameni.

Încă învăţ, deci sub pavăza titlului.




Mulţumesc Natalia. PÎA