Jurnal de şedere

Pentru fani. Sau, pentru mine.

Trăiesc liniştit, pe malul mării, într-o ţară unde timpul se scurge ca un lichid foarte dens print-o gămălie de ac.

Lucrez ca analist financiar într-o corporaţie multinaţională. Când mă gândeam că ironia are totuşi limite. Îmi aduc aportul în sistemul pe care cu atâta drag îl critic deseori. Într-o companie rusească. Bine că nu mă cheamă Vladimir.

Pe stradă, când trecem pe lângă români, vorbim în engleză. Nu pentru că mi-e ruşine că sunt român, ci pentru că mi-e ruşine să fiu asociat cu 99% dintre ei. Nu fură, dar sapă. Şanţuri, la ce te gândeai?

Vorbind despre ei, din când în când ascult manele. De la vecini. Cei care stau peste stradă.

Mi-e dor de Bucureşti. De Cişmigiu, Tineretului, Parcul Icoanei şi de o bancă. Mi-e dor de untul Covolact şi de ai mei. În rest, nu prea.

Inspiraţia m-a părăsit pentru moment. Toate fotografiile pe care le fac sunt sub un nivel dezirabil, sunt sub fotografiile pe care le făceam acum 1 an. Ori am devenit eu prea exigent, ori soarele şi marea fac calmul ce-mi este propriu să-mi acopere zbuciumul creator. Ori mănânc prea mult.

Dar peste toate, mă simt bine. Relaxat, liniştit şi sigur. Mă bucur de momentele sărate ce mă înconjoară şi aştept căldura. Acum, aici, e un fel de primăvară. Astenia...

100

100 de posturi. Fără detalii, pentru a mă conforma clişeului, pun best ofurile. Nu mi se pare nici una excepţională iar acest lucru mă dezamăgeşte un pic. Totuşi îmi ştiu vina, nu am muncit prea tare.

Aştept următorul nivel. Deşi am impresia că ar trebui să fac ceva pentru acest lucru.

Vizionare plăcută!

Povesti cu nori

Fascinant momentul în care refaci cu plăcere fotografii mai vechi, himere din începuturile drumului fotografic.

Fascinat momentul când privim în urmă iar toate cadrele au devenit banale.

Fascinat viitorul, locul în timp de unde se nasc cadrele ce vor deveni, la rândul lor, banale.

Vizionare plăcută, poate îţi era dor vizitatorule!

Another sea

Peisaje. Banale şi făcute în IR. Un filtru, un trepied, o telecomandă şi ceva expunere. Reţeta ideală pentru a încarca Internetul cu încă două imagini ca multe altele.

Până devin Ansel Adams, vă mai stresez un pic. Nu am avut lumină, inspiraţie şi nici pathos pentru pisici, câini, flori sau albine. Doar trucuri ieftine cu apusuri, cum îmi comenta un ilustru anonim într-un post mai vechi.

Eu le-am numit (gândit poate) "another sea". Dar le puteţi spune şi "existenţă", "singurătate", "pierdut în infinit", "visând infinitul", "dansând cu eternitatea", "holbându-mă în abis", "către cer", "laic sau profan" etc. Mai profund, mai finutz.

Vor urma nişte serii mai ciudate, cu mai mult text şi mai cu idei din alea.

Vizionare plăcută.

New

Nişte fotografii de casă nouă. Am plecat de pe meleagurile noastre iar de acum lumina cu iz mediteranean va fi prezentă pe aici.

Aş fi vrut să scriu despre România (iar), despre motivele plecării mele (deşi în naivitatea mea cred că sunt evidente oricărui om sănătos) sau despre sentimentele unui nou început, la mulţi kilometrii depărtare, pe o insulă, la malul mării.

Dar cum aici materia care compune timpul este mult mai densă şi curge mult mai greu, în spiritul calmului specific unui popor sedentar şi protejat de mare, îţi prezint o plimbare uşor sărată.

Ca multe altele...

Eter

Wake up on radio;

Manifest

De ce să nu fotografiem flori-pisici-câini-gâze

Eu cred în fotografie. Eu iubesc fotografia, şi tot ceea ce ţine de ea. Nu mă consider un veritabil fotograf sau un artist şi nu cred că mă voi considera vreodată. Încerc constant să mă perfecţionez, încerc să devin mai bun şi să ma aproprii cât pot de mult de nişte idealuri fotografice, în esenţă subiective.

Fotografia artistică este cea mai apropiată de sufletul meu. Fotografia este pentru mine, în primul rând, o artă, iar în al doilea, un mijloc de a materializa anumite idei, trăiri sau sentimente intense pe care le am. Nu cred într-o obiectivitate perfectă atunci când vorbim despre fotografie, pentru că fiecare dintre noi încercăm să transmitem informaţia printr-un sistem de simboluri, în mod bazal personal, dintr-o imagine. În mod natural, nu controlăm lumina, contextul sau subiectul dintr-o imagine perceptivă produsă în mod direct, prin intermediul ochilor, dar controlăm fotografia finala, prin optică, expunere şi compoziţie. Şi prin intermediul acestui control, constrâns de multe ori de anumite limite tehnologice, încercăm să trasmitem un conţinut informaţional propriu nouă.

În fotografia comercială lucrurile stau altfel, subiectivitatea fotografiilor fiind mult mai mică, ele fiind încărcate cu un conţinut care se doreşte a fi accesibil oricui.

Subiectele banele, prin repetiţia lor în memoria fiecăruia dintre noi, sunt incapabile să transmită o informaţie, după cum am spus subiectivă, proprie fotografului. Ele au acest potenţial în cazul în care fotgraful a deprins nişte aptitudini excelente şi ştie să exploateze excelent partea nevăzută în mod normal a unor asemenea subiecte.

Putem fi atraşi de frumuseţea unei flori sau de un animal pe care îl iubim, putem vedea un mesaj foarte facil într-un ghiocel apărut imediat de începutul primăverii sau de un peisaj văzut pe geamul maşinii. Cu părere de rău spun că fotografierea unor asemenea subiecte, cu scopul de a transpune un mesaj sau un sentiment atât de vizibil într-o imagine, denotă în primul rând o mare lipsă de imaginaţie sau de creativitate, capacitaţi intelectuale esenţiale unui viitor fotograf, unui om care şi-a propus să redea acel ceva personal, în care se pot regăsi şi ceilalţi sau pe care îl pot înţelege. În primul rând datorită simplităţii lor, în al doilea din cauza repetiţiei lor în memoria multora dintre noi - lucruri corelate cu lipsa de experienţă sau de imaginaţie. Fotografia trebuie ridicată pe un nivel superior primei impresii făcute de un subiect!â

Când te apuci de fotografie, în primul rând trebuie să o respecţi şi să vrei a o înţelege. Trebuie să gândeşti, să faci apel la imaginaţie, să transformi realitatea obiectivă pentru a o face realitatea ta, din fotografii, în fotografii şi prin ele.

Pasiunea implică dorinţa de a iţi depăşi constant condiţia. Pasiunea în fotografie implică dorinţa de depăşi kitsch-ul, conţinutul sec şi banalitatea excesivă din imagini.

Aşa că, vă rog, nu târăţi fotografia unde nu îşi are locul. Pescuitul este un sport foarte frumos...

Playing

Te provoc, joacă-te.
Cu lumină,
Cu sunete,
Cu senzaţii,
Cu idei,
Cu gânduri,
Şi atât.

Aici ar trebui să fie un mic texte despre fotografie. Dar nu acum, sunt prea obosit, m-am jucat prea mult poate. Între timp, priveşte cerul, apa, iarba şi ascultă-le jocul. Joacă-te, şi din toate jocurile tale fă un mare joc. Fără câştigători sau pierzători, fără reguli multe şi fără să trişezi.

Poveste (fairy tale)

Dacă cineva m-ar întreba cum aş împărţi timpul, spaţiul şi momentele i-aş şopti că aşa ceva nu pot face.

I-aş spune că fiecare moment frumos este special şi unic pentru că nu există un tipar al frumuseţii, pur şi simplu am conceptualizat ceva ce ştim că există pentru a ne fi mai uşor să înţelegem o mică parte din lume.

I-aş spune că fiecare secundă trăită este specială şi unică, pentru că, în primul rând, fiecare fracţiune de timp este irepetabilă în esenţa sa, iar faptul că un om - unic în totalitatea lucrurilor care îl construiesc şi îl definesc - trăieşte acea secundă, o face şi mai unică, şi mai specială.

I-aş spune că în momentele introspective din viaţă găsim de fiecare dată ceva nou, ne uimim pe noi, şi ne dăm seama cât de mici suntem când conştientizăm faptul că nu ne cunoaştem şi nu ne vom cunoaşte niciodată.

I-aş spune că în momentele contemplative din viaţă vedem ceva nou de fiecare data când privim.

I-aş spune că, toate sutimile de secundă, secundele, clipele, momentele, se îmbină, se combină, se asociază, se unesc, pentru a crea alte sutimi, alte secunde, alte clipe, alte momente, care la rândul lor vor repeta acelaşi joc pentru a construi piramida fără vârf.

I-aş spune că atomii, moleculele, particulele, şi toate ce ale materiei sunt, se mişcă, se joacă, lucrează pentru a ne oferi şansa să conştientizam fracţiunile de timp.

Fotografia îngheaţă, surprinde, captează - sau cum vreţi voi să spuneţi - clipa. Din clipă, luăm bucăţele de materie, pe care le aranjăm astfel încât clipa şi materia să reprezinte o mică parte din clipa şi materia noastră - de fapt încercăm să suprapunem două clipe, cea din faţa obiectivul şi cea pe care o trăim noi, prin noi, în noi.

Oglindim unităţile de timp în altele, materia în alta - practic trăim într-o oglindă în oglindă.

De fapt, trăim în poveşti, povestite în alte poveşti, la rândul lor spuse într-o poveste, ş.a.m.d..

Sentimente

Şi atât,

Sentimente inside!

Dau LSD pe LSD

Cine nu e sigur că a înţeles ce vreau în titlu sau mă vede la dezintoxicare este rugat sa se abtină, sau să mă întrebe.

Ieri mă gândeam că acest blog, printre altele, urmăreşte evoluţia mea fotografică (dacă există) din 2005 până acum, cu o pauză de aproximativ 18 luni.

Sunt multe fotografii vechi (chiar şi recente) pe care le consider rebuturi iar dacă le privesc critic şi obiectiv ajung să mă întreb cum am putut să fotografiez X lucru, la ce m-am gândit când am postat X fotografie, s.a.m.d. Dar în momentul în care au fost postate reprezentau o bucăţica de Vlad pe care au încercat să o aducă la lumina Internetului.

Ştiu că fac parte din mine, oricât de slabe ar fi ele. Acum câteva zile criticam o asociaţie foto pentru faptul că vor să îngroape mizeria sub presulet, iar ipocritul din mine a avut un moment în care s-a gândit să facă acelaşi lucru.

Multe fotografii rupte din context nu valorează nimic. De asemenea, mi-am dat seama că multe serii de fotografii sunt o anexa pentru text (şi nu invers) iar articolul rezultat este o anexă pentru un moment de pe linia existenţei mele. Dar totuşi blogul a plecat ca un blog foto (oare?).

Aveam mai multe idei: să închid acest blog şi să continui în altă parte cu fotografiile, preluând câteva dintre cele de aici, să şterg nişte fotografii mai vechi, sau să continui tot aici fiind din ce în ce mai auto-critic cu fotografiile mele.

Într-un final rămâne aşa cum este: pentru că nu mă pot ascunde de mine, oricât aş încerca. Nu vreau să câştig bani din fotografie (dar vreau să progresez), nu vreau să oripilez pe nimeni cu lucrările mele de începător (interesant este că întotdeauna mă pot ascunde sub pavăza titlului blogului) şi nu vreau să rup o parte din mine din cauza raţiunii de care încep să mă satur...

Bine te-am găsit, eu sunt Vlad...

Între timp, o seară, o altă clipă, în căutarea unui moment perfect şi pur. De iubire, ură, sacru, profan, frumos, urât şi devotament total.

Aş vrea nişte feedback. Hit et nunc, şi în general...

Simplu relaxare

Alergăm după clipe: o clipă de cafea, o clipă de ţigară, o clipă de muncă, o clipă de somn, o clipă de ură, o clipă de frumos, o clipă de iubire.

Fugim atât de repede încât uităm să privim înapoi, încât fiecare clipă prinsă se pierde în momentul următor, nu trăim decât clipa prezent şi din când în când, privim spre clipa viitor. Nu cumva pierdem ceva, dacă ne comportăm ca şi când totul ar fi o succesiune de clipe, fără legătură între ele?

Trăim în clipe: multe clipe de muncă între nişte clipe de somn, privind clipele de frumos şi, unii dintre noi, căutând clipa pură de iubire. Venim şi plecăm din lumea momentelor într-o clipă.

Eu caut clipa tuturor clipelor, momentelor şi a nimicului. Exist pentru că gândesc, nu vreau să exist dar tocmai am gândit asta, aşa că mai bine mă mulţumesc cu rămăşiţele clipei-gând.

Deocamdată, nişte clipe de repaus:

Dansand cu norii

Acolo eşti detaşat de lume şi totul este la fel, atingi norii iar gândul că orice am face, oricât de infinit în grandoare, este insignifiant şi strivit de măreţia timpului şi a spaţiului, devine centru al conştiinţei.

De sus nu există bogaţi sau săraci, răi sau buni, urâţi sau frumoşi, toţi suntem la fel, nişte puncte pe harta universului, care dispar sau se transformă într-o fracţiune din clipirea unei stele.

Norii răsună Walkiria şi pământul Simfonia a 9-a, pământul unde totul devine apatic.