De multe ori încerci să fii copil. Te legi de copilărie, de locul printre ale cărui jocuri, dulciuri, roz, albastru, polţişti şi prinţese stau îngrâmădite cele mai complexe, adânci şi neexplicabile frici, angoase, traume pe care le ai.
Acolo ţi-ai învăţaţ rolurile şi vei fi toata viaţa ceea ce ai fost atunci. Cu mici excepţii, oamenii nu se schimbă, constant, suntem aceiaşi fără să progresăm sau să regresăm, stagnând într-o letargie perpetuă pe care o numim existenţă.
Trăim în continuă resemnare, până când ajungem să fim plictisiţi chiar de fiinţa noastră.
Îţi poţi imagina jocurile copilăriei? Cât de tare îţi doreai maşina roşie cu telecomandă atunci şi cât de mult îţi doreşti maşina acum. Cât de mult credeai că eşti prinţesă şi cât de mult ai vrea să te pierzi cu un cavaler acum.
Cât iubeai personajele din cărţi atunci şi îţi doreai să fii unul dintre ele şi cum acum îţi doreşti să fii altcineva, altceva, altundeva.
Diferenţa e că acum nu mai poţi. Atunci, puteai totul şi erai stăpânul lumii. Singurul lucru pe care îl învăţăm cu adevărat maturizându-ne, este să privim pământul.
Întins pe divan, prima întrebare pe care psihanalistul ţi-o pune se referă la copilărie.
Momente din/de copilarie
Proiect
Pentru că sunt prost şi fac chestii moka, am un proiect nou. Na, pentru adevăraţii domni, mă laud iar.
Cum am văzut că pe meleagurile Cipriote nu sunt forumuri foto, am făcut eu unul. Deci cine vrea sa ajute, cu poze, posturi sau orice altceva, vă aştept acolo. Postaţi, vorbiţi, etc.
Click aici
P.S. Se vorbeşte engleză sau greacă.
100
100 de posturi. Fără detalii, pentru a mă conforma clişeului, pun best ofurile. Nu mi se pare nici una excepţională iar acest lucru mă dezamăgeşte un pic. Totuşi îmi ştiu vina, nu am muncit prea tare.
Aştept următorul nivel. Deşi am impresia că ar trebui să fac ceva pentru acest lucru.
Vizionare plăcută!
Mişcare
Imagineză-ţi că eşti eter.
O piveşti, o simţi o înţelegi.
Eşti în mişcarea continuă a timpului, care trece spălând amintiri şi construind altele, suprapunând clipele noi peste cele vechi, făcând momentele să trepiedeze în idealul unde îşi au locul.
Eşti timp.
Ai văzut mişcarea continuă a materiei, vibraţiile superstringurilor, lupta primordială dintre materie şi anti-materie, victoria vieţii, a luminii şi a supei în care existăm.
Eşti materie.
Te-ai întrebat de ce particulele primare nu îngheaţă, de ce nu spun niciodată stop şi persistă în a da suflul lucrurilor care ne înconjoară. Lucrurile nu trebuiau atinse, spunea cel măcinat de antagonismul dintre insignifianţa noastră şi holismul existenţei. Şi totuşi, te uimeşte cum mişcarea le însufleţeşte în profundul lor mecanicism. Iar tot ea, mişcă viaţa.
Eşti viaţă.
Ai zămbit privind mişcarea continuă a speciilor şi a vieţii. Te-ai uitat la oamenii ce apăreau, se năşteau şi mureau întorcându-se în mişcarea universală, iar pentru prima dată, fascinat erai de puternicele zvâcniri ale sentimentelor.
Eşti suflet.
Ai ajuns să iubeşti mişcarea care te înconjoară pentru că, fără să simţi, făceai parte din ea. Iubirea ta emergentă universului mişca şi clătina ordinea mişcării din el.
Eşti tot.
Şi ştii că o găseşti oriunde, pe tine, în tine, în celălalt. O priveşti, o simţi, o înţelegi, oricât de insignifiantă ar apărea unora, tu ştii că, de fapt, ea clădeşte jocul continuu fără de care tu nu ai avea sens.
Printre non-culori
Percepții. Reprezentări. Gânduri.
Te plimbi. Vezi în jurul tău oameni, diferiți, unici, fiecare vorbind sau ascultându-și gândurile. Fețele se șterg, iar în secunda următoare, apar altele noi.
Când particulele celui ce tocmai a trecut dau să se așeze și să îți asculte gândurile, altă față apare și le sparge aruncându-le fără întâmplare, nesocotind ordinea din lumea lor. Străzile ca niște panouri luminoase ale absurdului, mii de leduri în culori irepetabile, care se aprind și se sting fără ordine și sens.
Și spui stop. Vrei să stai, să te liniștești, într-un moment contemplativ unde poate vei putea ordona absurdul. Stop. Fețele te ignoră inconștient, iar ledurile se aprind și se sting în același haos.
Nedumerit nu îți dai seama ce se întâmplă. Strigi cât poți de tare stop, dar nu te auzi. Speriat, realizezi că nici măcar tu nu îți auzi strigătul. Pentru că, și tu ești o față care se schimbă printre altele, iar dacă ești acolo, te găsești în momentul contemplativ pe care l-ai căutat.
***
fotografiile nu o legătură directă cu textul. sunt plămădite din alte sentimente și idei, dar din aceeasi lume.
Tot iarnă
Iarnă, cu temperaturi scăzute şi multă căldură.
Ninge. Câte puţin dar frumos.
Mă uit la zăpadă, mă uit la fulgi, mici stele ce se joacă şi scriu poveşti peste oraş, poveşti frumoase şi reale, poveşti fără sfârşit în lumea lor.
Sub ei, oraşul scrie. Romane, nuvele, poezii, ş.a.m.d. Dar de acolo de sus, din jocul lor, ne privesc pasivi, zâmbind în timp ce iscodesc tot ludic grijile noastre.
Fiecare stea trimite câte un fulg. Fiecare fulg spune câte o poveste. Fiecare stea spune câte o poveste şi fiecare poveste trece prin oraş.
Priveşte cerul. Priveşte albul, priveşte stelele. Şi, cu suflet, scrie poveşti frumoase, fără sfârşit, şi de ce nu, fără început.
Dau LSD pe LSD
Ieri mă gândeam că acest blog, printre altele, urmăreşte evoluţia mea fotografică (dacă există) din 2005 până acum, cu o pauză de aproximativ 18 luni.
Sunt multe fotografii vechi (chiar şi recente) pe care le consider rebuturi iar dacă le privesc critic şi obiectiv ajung să mă întreb cum am putut să fotografiez X lucru, la ce m-am gândit când am postat X fotografie, s.a.m.d. Dar în momentul în care au fost postate reprezentau o bucăţica de Vlad pe care au încercat să o aducă la lumina Internetului.
Ştiu că fac parte din mine, oricât de slabe ar fi ele. Acum câteva zile criticam o asociaţie foto pentru faptul că vor să îngroape mizeria sub presulet, iar ipocritul din mine a avut un moment în care s-a gândit să facă acelaşi lucru.
Multe fotografii rupte din context nu valorează nimic. De asemenea, mi-am dat seama că multe serii de fotografii sunt o anexa pentru text (şi nu invers) iar articolul rezultat este o anexă pentru un moment de pe linia existenţei mele. Dar totuşi blogul a plecat ca un blog foto (oare?).
Aveam mai multe idei: să închid acest blog şi să continui în altă parte cu fotografiile, preluând câteva dintre cele de aici, să şterg nişte fotografii mai vechi, sau să continui tot aici fiind din ce în ce mai auto-critic cu fotografiile mele.
Într-un final rămâne aşa cum este: pentru că nu mă pot ascunde de mine, oricât aş încerca. Nu vreau să câştig bani din fotografie (dar vreau să progresez), nu vreau să oripilez pe nimeni cu lucrările mele de începător (interesant este că întotdeauna mă pot ascunde sub pavăza titlului blogului) şi nu vreau să rup o parte din mine din cauza raţiunii de care încep să mă satur...
Bine te-am găsit, eu sunt Vlad...
Între timp, o seară, o altă clipă, în căutarea unui moment perfect şi pur. De iubire, ură, sacru, profan, frumos, urât şi devotament total.
Aş vrea nişte feedback. Hit et nunc, şi în general...
Pensees
Mi-e frică. Mi-e frică să rămân singur, cu gândurile mele, mă simt mic şi insignificant în faţa lor, pierdut într-un şir de idei, puternice, fantomatice, certe sau incerte.
Sunt dependent de câteva obiecte, care îmi controlează psihicul şi integritatea mintală. Nu plec niciodată de acasă fără mp3-player pentru că nu îmi pot permite luxul să rămân vreun moment singur, trăiesc cu teama că pentru o clipă zgomotul de fond al Bucureştiului s-ar opri, şi mă întreb cum aş rezista. Muzica mă îndepărtează de realitatea obiectivă, dar mă ancorează în lumea zgomotelor care gâdilă plăcut urechile, şi îmi transmite o parte din cultura omenirii pe care aştept să o asimilez pentru a mă consuma.
Întotdeauna trebuie să am o carte, sau un ziar. Aşa trăiesc ceea ce au trăit alţii, sunt salvat, am gândurile lor, frustrările lor, angoasele lor. Toate sunt ale mele, le preiau şi le fac ale mele, dar fug de momentul în care rămân singur cu ceea ce a fost al lor.
Când cerul cade şi rămân singur cu mine, totul devine altfel, feeric şi înspăimântător. Am părăsit lumea, sunt în lumea contemplaţiei, eu, Vlad şi fantomele care aleargă pe axoni şi prin sinapse. Mi-e frică, ştiu că fiecare gând al meu a mai fost gândit, a fost scris sau spus, altcineva mi-a furat inovaţia, aportul meu intelectual pe lumea asta nu a existat niciun moment, a fost doar un vis urât. Mă ascund de mine, când sunt cu Vlad niciodată nu mă gândesc la mine, eu nu exist, există tot ceea ce mă înconjoară, fiecare fibră organică şi anorganică respiră şi pulsează viaţă, dar Vlad rămâne mort într-o comuniune deplină cu lumea. Întotdeauna când sunt cu altcineva vorbesc cât pot de mult despre mine, evadez cât mai departe din lumea de care mi-e frică.
Vlad fuge, eu fug, himerele se destramă, pentru a fi copiate de următorul: succes ţie, ai să cazi...
Smiley faces
Dacă nimic până acum nu a atestat faptul că sunt nebun, aceste fotografii sigur o vor face. Mai mult decât atât, ele sunt dovada ştiinţifică a faptului că numărul neuronilor începe să scadă după o anumită vârstă.
Revelaţii de sezon:
- Pringles, M&M şi tartele cu fructe sunt nişte lucruri geniale, prin inducţie aş putea spune că viaţa e genială
- Oamenii răi e mulţi
- Am nevoie de un tele luminos
- Acum, aici, scriu aiurea
