De multe ori încerci să fii copil. Te legi de copilărie, de locul printre ale cărui jocuri, dulciuri, roz, albastru, polţişti şi prinţese stau îngrâmădite cele mai complexe, adânci şi neexplicabile frici, angoase, traume pe care le ai.
Acolo ţi-ai învăţaţ rolurile şi vei fi toata viaţa ceea ce ai fost atunci. Cu mici excepţii, oamenii nu se schimbă, constant, suntem aceiaşi fără să progresăm sau să regresăm, stagnând într-o letargie perpetuă pe care o numim existenţă.
Trăim în continuă resemnare, până când ajungem să fim plictisiţi chiar de fiinţa noastră.
Îţi poţi imagina jocurile copilăriei? Cât de tare îţi doreai maşina roşie cu telecomandă atunci şi cât de mult îţi doreşti maşina acum. Cât de mult credeai că eşti prinţesă şi cât de mult ai vrea să te pierzi cu un cavaler acum.
Cât iubeai personajele din cărţi atunci şi îţi doreai să fii unul dintre ele şi cum acum îţi doreşti să fii altcineva, altceva, altundeva.
Diferenţa e că acum nu mai poţi. Atunci, puteai totul şi erai stăpânul lumii. Singurul lucru pe care îl învăţăm cu adevărat maturizându-ne, este să privim pământul.
Întins pe divan, prima întrebare pe care psihanalistul ţi-o pune se referă la copilărie.
Momente din/de copilarie
De la Janis la carnaval
Cândva, oamenii se luptau pentru egalitate. Acum, oamenii se luptă pe ebay.
Cândva, statutul unui student în faţa colegilor era dat de cantitatea de cărţi parcursă. Acum, de kilometrii de bere.
Cândva, mişcările anti-sistem pompau într-un sistem cultural excepţional ce a rămas în istorie. Acum, sistemul se numeşte Vans&co. şi grafitti.
Cândva, clasa de jos era singura cu probleme grave în 'arta' cititului sau cea a scrisului. Acum, clase întregi, de la cele primare până în post-liceale.
Cândva, exista Woodstock. Acum, există Grey's Anatomy.
Undeva, Janis fuma cu o chitară în braţe. Acum, chitara e la reducere. În Mall-uri. Colorată, în formă de gentuţă. Şi prin faţa lui trece, în fiecare zi, micul nostru carnaval.
P.S. Cine ghiceşte cu ce am făcut fotografiile? 
100
100 de posturi. Fără detalii, pentru a mă conforma clişeului, pun best ofurile. Nu mi se pare nici una excepţională iar acest lucru mă dezamăgeşte un pic. Totuşi îmi ştiu vina, nu am muncit prea tare.
Aştept următorul nivel. Deşi am impresia că ar trebui să fac ceva pentru acest lucru.
Vizionare plăcută!
Fetişuri metafizice
Când puterea socială a construit următoarea etapă în evoluţia comunităţilor, oraşele, a pus în ele tot ce avea ea de dat şi multe din lucrurile acumulate până atunci. Unele s-au pierdut, altele s-au schimbat sau au apărut lucruri noi. Ritualuri, norme, tradiţii, cutume şi alte elemente culturale, formează bruma ce defineşte un oraş ca fiind altceva decât un conglomerat de construcţii si indivizi.
Ştiinţele alcătuiesc un sistem fără de care oraşul nu ar putea trăi. Matematica, fizica, arhitectura, economia, chimia, biologia, medicina etc, toate interacţionează şi se integrează în acelaşi sistem cultural pentru a conferi oraşului mediul propice propriei dezvoltări.
Sociologia ne dezvăluie secretele oraşului şi modelele explicative pentru multe din comportamentele sociale ale cetăţeanului - locuitor al oraşului.
Filosofia îl foloseşte câteodată ca metaforă pentru a încercă să-şi atingă ţelurile: Camus a transformat ocupaţia nazistă a franţei într-o ciumă abătută asupra oraşului Oran, dar şi pentru a ne face să privim emoţiile omului şi aproprierea dintre indivizi în situaţiile care îi aproprie de moarte, pe de alta. Kafka ascundea în podurile caselortribunalele unde suntem judecaţi pentru vina de a fi oameni, iar Sartre pătrundea prin materialul oraşului inexistent Bouville în teribila idee a existenţei umane.
Peste toate, există ceea ce eu numesc, neştiinţific, un "suflet al oraşului". Mixtura de valori difuze, ritualuri puternic înrădăcinate, arhitectură, producţie culturală şi istorie, ce imi inspiră un anumit sentiment străns legat de ceva-ul imperceptibil al oraşului respectiv.
Acest suflet al oraşului nu are neapărat legătură cu istoria mea personală sau cu cantitatea de cunoştinţe pe care o am despre oraş. Am simţit acel ceva şi în oraşe unde eram prima dată sau despre care nu ştiam prea multe.
Cei ce îl simt au înţeles deja despre ce vorbesc.
Acum trăiesc într-un oraş fără suflet, lucru pe care nu îl credeam posibil. Un oraş nu neapărat urât, interesant, ca o fotografie clişeică relizată la limita decenţei. Un maldăr de beton, carne şi benzină arsă, fără suflu, mecanic şi rece. Un oraş însorit, plin de muşte (dar fără prezenţa lui Jupiter), unde oamenii trăiesc decent şi fără prea multe griji - nici pentru ei, nici în general.
Cauze ştiinţifice aş putea expune şi explica fără prea mari dificultăţi: de la lipsa unei istorii care să-i permită să-şi cristalizeze ceea ce ar forma sufletul său, până la poziţionarea sa într-o societate ce nu îşi poate găsi identitatea naţională, ce nici măcar nu îşi pune această problemă.
Totuşi, am remarcat ceva straniu. Scaunele. Peste tot prin acest oraş sunt scaune. Pe străzi, pe plajă, în curţile şcolilor, în faţa magazinelor, pe şantierele de construcţii. Incredibil este faptul că multe dintre ele nu pot fi folosite sau sunt puse în cele mai ciudate poziţii posibile. Iar oameni stând pe un scaun în mijlocul străzii nu am văzut.
Poate acest oraş se luptă să-şi găsească sufletul într-un sedentarism ce aduce cu o adâncă letargie. O bucată de beton şi una de carne, stând faţă în faţă şi privindu-se de pe două scaune fără picioare. Poate germenii următoarei etape din istoria omenirii se găsesc sub picioarele unui scaun fără spătar.
Sau poate, într-un modernism pierdut în vulgaritate şi instinctualism, ascunse în spatele zidului de formalism şi proceduralism, scaunele sunt doar fetişul unui nebun refugiat într-un fel de cinism mediteranean.
Another sea
Peisaje. Banale şi făcute în IR. Un filtru, un trepied, o telecomandă şi ceva expunere. Reţeta ideală pentru a încarca Internetul cu încă două imagini ca multe altele.
Până devin Ansel Adams, vă mai stresez un pic. Nu am avut lumină, inspiraţie şi nici pathos pentru pisici, câini, flori sau albine. Doar trucuri ieftine cu apusuri, cum îmi comenta un ilustru anonim într-un post mai vechi.
Eu le-am numit (gândit poate) "another sea". Dar le puteţi spune şi "existenţă", "singurătate", "pierdut în infinit", "visând infinitul", "dansând cu eternitatea", "holbându-mă în abis", "către cer", "laic sau profan" etc. Mai profund, mai finutz.
Vor urma nişte serii mai ciudate, cu mai mult text şi mai cu idei din alea.
Vizionare plăcută.
Dorințe colorate
Din popor
Subțire. Mai vechi și fară text pentru că e destul în fotografii.
Și cu muzică, dacă se poate.
A kid's play
Unul din momentele în care îmi aduc aminte că unul din scopurile fotografiei este să arate ceva, pur și simplu.
Printre non-culori
Percepții. Reprezentări. Gânduri.
Te plimbi. Vezi în jurul tău oameni, diferiți, unici, fiecare vorbind sau ascultându-și gândurile. Fețele se șterg, iar în secunda următoare, apar altele noi.
Când particulele celui ce tocmai a trecut dau să se așeze și să îți asculte gândurile, altă față apare și le sparge aruncându-le fără întâmplare, nesocotind ordinea din lumea lor. Străzile ca niște panouri luminoase ale absurdului, mii de leduri în culori irepetabile, care se aprind și se sting fără ordine și sens.
Și spui stop. Vrei să stai, să te liniștești, într-un moment contemplativ unde poate vei putea ordona absurdul. Stop. Fețele te ignoră inconștient, iar ledurile se aprind și se sting în același haos.
Nedumerit nu îți dai seama ce se întâmplă. Strigi cât poți de tare stop, dar nu te auzi. Speriat, realizezi că nici măcar tu nu îți auzi strigătul. Pentru că, și tu ești o față care se schimbă printre altele, iar dacă ești acolo, te găsești în momentul contemplativ pe care l-ai căutat.
***
fotografiile nu o legătură directă cu textul. sunt plămădite din alte sentimente și idei, dar din aceeasi lume.
Inerție
Cel mai urât coșmar pe care îl poate avea un fotograf e să rămână fără arătător. Oricât ne-am chinui, nu putem declanșa cu degetul mic.
Sunt într-o pauză creativă de ceva timp, din care încerc să ies câte puțin, dar sigur.
Acum postez de dragul timpurilor vechi. Nostalgic. Fotografia reușită lipsește, mi-e dor de fotografiile pe le făceam acum câteva luni.
Dar cum evut mediu a fost iluminat, comunismul a căzut, capitalismul ... trece și el (hint), pauza mea va lăsa în urma ei un artist mai desăvârșit decât cel dinainte. Și mult mai puțin modest.
Hai că revin. Să trăiți bine, cum a spus șefu'
336 trip
O călatorie.
Poate fi călătoria pescărușului Jonathan Livingstone, poate fi o călătorie cu salturi Camusiene, cu momentele lui Sartre, prin zbateri și întrebări dostoievskiene sau printre umbrele lui Platon.
Poate fi călatoria și căutarea sensului într-o lume absurdă, prin săli de judecată sau constanta încercare de a ajunge într-un anumit loc, dintr-un anumit castel al fiecăruia.
Poate fi o călătorie relativă, tu stând pe loc dar privind călătoriile celorlați, față de care, de ce nu, tu ești călătorul.
Poate fi iluzia aceleiași imagini privită zilnic.
Poate fi o poveste frumoasă.
Sau, poate fi o călătorie cu autobuzul.
Deziderat
E vară. Trecem la vară și, ca la fiecare trecere de la un anotimp la altul, am impresia că sunt într-o pauză intelectuală. Poate vreo traumă din copilărie în care era implicată multă căldură.
Aș vrea să scriu o carte. O carte prin care să exploatez situația existentă, în folosul meu. Dar vara. Și soarele. Și gândul la apă, nisip, sare. Și galben, albastru și lumină.
Aș vrea să-mi găsec un loc de muncă. Cum vreau eu, normal. Pentru că merit. Mă uit în jurul meu, la toți oamenii care se agită și se zbat mai mult decât ar trebui, și mă întreb de ce. Sunt fericitul câștigător al unei nepăsări parcă ruptă din adolescență. Cu trecerea timpului realizez că fac carieră în ea. Caut master special, ca mine.
Și ce vrei sa fac? Să alerg după ban și recunoaștere sociala într-o demență și viteză pe care nu o voi sesiza decât atunci când voi fi prea obosit? Cu furie să alerg, cu furie să mănânc, cu furie să cumpăr, cu spaimă să trăiesc. Totul pe plasmă.
Mai bine am alerga după altceva. Pentru că, oricât ne-am minți, banii, faima, succesul, puterea, sunt trecătoare. Găsesc absurd să purtăm o luptă pentru ceva ce poate dispărea în apogeul ei.
Dezideratul meu este să trăiesc pentru alceva. Cu filosofia mea. În sistemul meu.
Imagini din cadrul proiectului ecologic "O șansă pentru mediu, o șansă pentru viitor". Vă invit să intrați pe blog-ul proiectului și să contribuiți cu ce puteți. Nu bani și nici lcd-uri. Cu informații, idei, voluntariat, hărtie, pet-uri, suflet și ce mai vreți voi.
