Jurnal de şedere

Pentru fani. Sau, pentru mine.

Trăiesc liniştit, pe malul mării, într-o ţară unde timpul se scurge ca un lichid foarte dens print-o gămălie de ac.

Lucrez ca analist financiar într-o corporaţie multinaţională. Când mă gândeam că ironia are totuşi limite. Îmi aduc aportul în sistemul pe care cu atâta drag îl critic deseori. Într-o companie rusească. Bine că nu mă cheamă Vladimir.

Pe stradă, când trecem pe lângă români, vorbim în engleză. Nu pentru că mi-e ruşine că sunt român, ci pentru că mi-e ruşine să fiu asociat cu 99% dintre ei. Nu fură, dar sapă. Şanţuri, la ce te gândeai?

Vorbind despre ei, din când în când ascult manele. De la vecini. Cei care stau peste stradă.

Mi-e dor de Bucureşti. De Cişmigiu, Tineretului, Parcul Icoanei şi de o bancă. Mi-e dor de untul Covolact şi de ai mei. În rest, nu prea.

Inspiraţia m-a părăsit pentru moment. Toate fotografiile pe care le fac sunt sub un nivel dezirabil, sunt sub fotografiile pe care le făceam acum 1 an. Ori am devenit eu prea exigent, ori soarele şi marea fac calmul ce-mi este propriu să-mi acopere zbuciumul creator. Ori mănânc prea mult.

Dar peste toate, mă simt bine. Relaxat, liniştit şi sigur. Mă bucur de momentele sărate ce mă înconjoară şi aştept căldura. Acum, aici, e un fel de primăvară. Astenia...