Lumina mea...

Privesc în trecut. Uneori, îmi este atât de dor de momentele alea, încât mă întreb unde am greşit sau ce nu am ştiut să fac...

Ne ştim de opt ani, a fost dragoste la prima vedere. La început, savuram fiecare moment pe care îl petreceam împreună. Ea încerca să fie exact aşa cum îmi doream şi eu încercam să fiu bărbatul ei ideal, chiar dacă nu ne cunoşteam foarte bine. Misterul, emoţiile şi dorinţa de a fi din ce în ce mai buni, unul pentru celălalt ne-au adus foarte aproape. Îmi aduc aminte cum era atunci şi cum încercam să o cunosc din ce în ce mai mult. Multe lucruri îmi scăpau, dar ştiam că ea nu pleacă nicăieri.

Încet, încet, am ajuns să o cunosc din ce în ce mai bine. Îi cunoşteam metehnele, tabieturile şi lipsurile, ştiam cum să reacţionez când eram pus într-o anumită situaţie faţă de ea şi cum să îmi cer iertare când îi greşeam.

Am făcut o pauză, pauză în care i-am simţit atât de tare lipsa încât parcă nu mai eram eu. Eram sfâşiat. Nu mai eram eu...

Când am fost iar împreună, mare mi-a fost bucuria. Simţeam că sunt în al nouălea cer, calea mea era luminată din nou.

Începusem să facem lucruri mari împreună. Nopţi întregi, pline de pasiune şi de foc, zile întregi în care ne plimbam, neştiind de nimeni şi de nimic în mica noastră lume. Mi-e atât de dor de acele zile, de pasiune, de momentele în care inima îmi bătea atât de tare când o simţeam în sufletul meu. Ştiu, totul este atât de clişeic...

Am făcut totul pentru ea. Stăteam în frig, nedormit, fără bani, nemâncat, timpul meu era al ei... tot.

Iar atunci când un anumit sentiment din mine atingea paroxismul, chit că era ură, bucurie, dezgust, mizantropie sau altele, veneam de fiecare dată la ea. Era acolo, mă ajuta să ma descarc şi să ating starea antientropică pe care o căutam.

Totul a mers foarte bine mult timp. Dar vremea a trecut, eu am început să fiu din ce în ce mai preocupat de planul profesional, de viitor, de bani... de altele. Ştiam că ea e acolo şi mă aşteaptă, orice aş face. Încă realizam lucruri minunate împreună, lucruri care faceau din mine un alt om, chiar dacă, începusem să simt, că pasiunea dintre noi scădea. Respectul şi obişnuinţa deveneau temelia relaţiei noastre.

Obosit, începusem să uit că trebuie să fac un efort constant pentru a o cunoaşte. Mi se părea normal să fie acolo şi începusem să îi văd defectele. Tot ce făceam, făceam din obişnuinţă şi chiar dacă făceam lucruri bune împreună, pasiunea lipsea cu desăvârşire. Poate uitasem cum să o iubesc, sau eram prea obosit pentru a îi dovedi cât de mult o iubeam.

Rar ne mai plimbam, iar nopţile pline de pasiune.... Ştiam că e acolo, ştia că sunt acolo dar simţeam că nu e de ajuns.

Acum ştiu. Chiar dacă am pierdut ceva timp căutând unde am greşit, am găsit stropul de pasiune care lipsea pentru a aprinde iar flacără. Am citit, am auzit pe la alţii, dar până la urmă aşa s-a născut flacăra ce etern va arde în adâncul sufletului meu tormentat.

Deci, trec pe film.