Câteodată observ tendința aparatului de fotografiat de îmi depăși capacitatea de empatie și de întelegere, pe care o am într-un anumit moment știut doar de el și de lumina ce stă pregătită pentru a își trimite fotonii printr-o bucată de sticlă, într-un loc unde vor căpăta înțeles și nemurire.
Printr-un mic vizor îmi arată ceea ce eu nu aș fi văzut altfel. Sau poate, mă pune în fața negării mele asupra unor lucruri care există indiferent și separat de mine. Niște lucruri ireductibile la scurtele secunde pe care eu le remarc și din care încerc să compun ceea ce ar trebui să fie, dornic să înlocuiesc starea de fapt cu micile și penibilele mele idealuri.
În general cred că schimbarea trebuie făcută la nivel mare. Totuși, nu neg rolul faptelor mici, fiind conștient de reverberațiile pe care le pot produce în timp. Dar, căteodată, mă întreb dacă schimbarea își are sensul. Poate anomia socială nu există aici și acum, iar reprezentările din care eu trag concluzia unei societăți bolnave își au rădăcina în niște percepții greșite ale conștiinței mele tulburi...
Niște clase sociale exploatate trăiesc la limita subzistenței. Nu contează, important este hamburgherul pe care îl savurezi în mașina cumpărată în leasing.
Ironic aș spune că trăiesc în societatea perfect comunistă. Nu văd clase sociale, văd pur și simplu vânați și prădători. Poți fi zidarul (sau vagabondul) milionar sau profesorul muritor de foame. Poți fi zidarul muritor de foame sau profesorul înstărit.
Cineva ne spunea să trăim bine.
Între timp, niște fotografii, niște amintiri dintr-o sală de clasă.
2 comments:
ce frumoase sunt! si asa de multa tandrete in privirea fotografului - se pot vedea undeva mai mari?
Mulţumesc frumos!
Ar trebui să meargă full-screen, dacă nu trimite-mi un mail.
Post a Comment