Pensees

Mi-e frică. Mi-e frică să rămân singur, cu gândurile mele, mă simt mic şi insignificant în faţa lor, pierdut într-un şir de idei, puternice, fantomatice, certe sau incerte.

Sunt dependent de câteva obiecte, care îmi controlează psihicul şi integritatea mintală. Nu plec niciodată de acasă fără mp3-player pentru că nu îmi pot permite luxul să rămân vreun moment singur, trăiesc cu teama că pentru o clipă zgomotul de fond al Bucureştiului s-ar opri, şi mă întreb cum aş rezista. Muzica mă îndepărtează de realitatea obiectivă, dar mă ancorează în lumea zgomotelor care gâdilă plăcut urechile, şi îmi transmite o parte din cultura omenirii pe care aştept să o asimilez pentru a mă consuma.

Întotdeauna trebuie să am o carte, sau un ziar. Aşa trăiesc ceea ce au trăit alţii, sunt salvat, am gândurile lor, frustrările lor, angoasele lor. Toate sunt ale mele, le preiau şi le fac ale mele, dar fug de momentul în care rămân singur cu ceea ce a fost al lor.

Când cerul cade şi rămân singur cu mine, totul devine altfel, feeric şi înspăimântător. Am părăsit lumea, sunt în lumea contemplaţiei, eu, Vlad şi fantomele care aleargă pe axoni şi prin sinapse. Mi-e frică, ştiu că fiecare gând al meu a mai fost gândit, a fost scris sau spus, altcineva mi-a furat inovaţia, aportul meu intelectual pe lumea asta nu a existat niciun moment, a fost doar un vis urât. Mă ascund de mine, când sunt cu Vlad niciodată nu mă gândesc la mine, eu nu exist, există tot ceea ce mă înconjoară, fiecare fibră organică şi anorganică respiră şi pulsează viaţă, dar Vlad rămâne mort într-o comuniune deplină cu lumea. Întotdeauna când sunt cu altcineva vorbesc cât pot de mult despre mine, evadez cât mai departe din lumea de care mi-e frică.

Vlad fuge, eu fug, himerele se destramă, pentru a fi copiate de următorul: succes ţie, ai să cazi...